Cererea adresată CEDO de către reclamantul Ion Vlad vizează neexecutarea hotărârilor judecătorești prin care s-a stabilit programul reclamantului de vizitare al copilului său.
Extras din motivarea Curții:
Acestea fiind spuse, deși în cursul procedurii de executare era cunoscut fără echivoc faptul că minora refuza să își vadă tatăl (supra, pct. 3 și 8), nu s-au luat măsuri pentru identificarea cauzelor acestui refuz și abordarea acestora (a se vedea K.B. și alții împotriva Croației, citată anterior, pct. 144), de exemplu, prin luarea de măsuri pentru reluarea programului de consiliere (supra, pct. 17).
20. În plus, cu excepția solicitării de sancțiuni pentru nerespectarea hotărârii judecătorești (supra, pct. 7), executorul judecătoresc nu a recurs la alte măsuri de intensitate crescătoare progresivă, destinate realizării programelor de vizitare, inclusiv, după caz, măsuri specifice pentru cazurile de refuz al contactului între copil și părintele înstrăinat, care erau disponibile în special în temeiul art. 910-913 din Codul de procedură civilă al României (a se vedea Niță împotriva României [Comitet], nr. 30305/16, pct. 28-30, 3 iulie 2018 și Voica împotriva României, nr. 9256/19, pct. 37, 7 iulie 2020), precum sancționarea mamei cu amendă pentru obstrucționarea procedurii, instituirea unui program de consiliere psihologică în beneficiul copilului sau asistență din partea poliției și a experților în protecția copilului.
21. Guvernul nu a furnizat nicio justificare pentru o astfel de lipsă de acțiune, care contravine obligației autorităților de a lua, fără întârziere, măsuri eficiente menite să asigure un contact efectiv între reclamant și copilul său.
22. În consecință, a fost încălcat art. 8 din Convenție.
Curtea a reiterat în mai multe spețe faptul că dreptul părintelui și al copilului de a se bucura unul de compania constituie un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile naționale care împiedică acest drept constituie o ingerință în dreptul garantat de art. 8 din CEDO (a se vedea în acest sens cauza Monory împotriva României și Ungariei și cauza Raban c. României)
Curtea este chemată să stabilească dacă ingerința era necesară într-o societate democratică, aspectul decisiv fiind acela de a stabili dacă s-a păstrat un echilibru între interesele concurente – copii, părinți și ordinea publică.
Art. 8 prevede că nu este admiăa ingerinta unei autoritati publice în exercitarea acestui drept decat daca aceasta este
• prevazuta de lege si
• constituie, intr-o societate democratica, o masura necesara pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunastarea economica a tarii, apararea ordinii si prevenirea faptelor penale, protectia sanatatii, a moralei, a drepturilor si a libertatilor altora
Alte cauze similare în care România a fost condamnată la CEDO:
• Cauza Costreie vs. România (2010): „91. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile competente nu au depus eforturi rezonabile pentru a facilita contacte regulate între petent și cele două fiice ale sale. În schimb, această pasivitate l-a obligat pe reclamant să utilizeze o serie de recursuri lungi ca durată și în cele din urmă ineficiente în ceea ce privește punerea în aplicare a drepturilor sale.” sau „procedurile privind autoritatea părintească și dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronunțate cu privire la acestea, necesită un rezultat urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre copil și părintele care nu trăiește împreună cu el”.
• Cauza Ignaccolo-Zenide vs. România (2000): „ În ceea ce privește obligația statului de a lua măsuri pozitive, Curtea a statuat în repetate rânduri că articolul 8 include dreptul unui părinte de se lua măsurile ĩn scopul reunirii cu copilul său și o obligație pentru autoritățile naționale să ia o astfel de acțiune
• Cauza Monory vs. România și Ungaria (2005): „ 70. Curtea reiterează că plăcerea reciprocă trăită de către părinte și copil, unul ĩn compania celuilalt, constituie un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile naționale care împiedică astfel de bucurie crează o ingerință în dreptul protejat de articolul 8 (a se vedea, printre alte autorități, Tiemann (decizie ) și Bronda, p. 1489,. § 51, citate mai sus).Evenimentele luate în considerare ĩn cazul de față, în măsura în care acestea au generat o responsabilitate a statelor pârâte, în mod clar au constituit o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie, prin limitarea dreptului de a se bucura de compania fiicei sale.”
• Cauza Lafargue vs. România (2006) Curtea a hotărât în unanimitate, că România a încălcat articolul 8 din CEDO, prin faptul că nu a luat măsuri adecvate pentru a asigura respectarea dreptului tatălui de a menține legături personale cu minorul pentru o perioadă de șase ani de zile.
• Cauza Deak vs. România și Marea Britanie (2008). România a fost condamnată pentru procedurile judiciare prea lungi cu privire la problematica încredințării copilului și a punerii în aplicare a programelor de legături personale.
• Cauza Iosub-Caras vs. România (2006): „38. În chestiunile legate de reunirea copiilor cu părinții lor, caracterul adecvat al unei măsuri trebuie de asemenea să fie judecat prin rapiditatea punerii sale în aplicare, astfel de cazuri necesitând o soluționare urgentă, pentru că trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copii și părintele care nu locuiește cu ei.
Ana-Maria Alexandru
